Localitatea Berzovia este menționată ca cetate dacică în Tabula Peutingeriana, sub denumirea de Berzobia. Numele său apare în singurul fragment care a supraviețuit al împăratului Traian în Dacia: „vom merge spre Berzobis și apoi spre Aizizis”.
După cum atestă numeroase izvoare istorice, meleagurile Berzoviei au fost locuite încă din cele mai vechi timpuri, existând dovezi de necontestat ale existenței în zonă a unor așezări. Aceste dovezi se semnalează încă din prima epocă a fierului, dar cele mai numeroase apar în perioada ocupației romane în Dacia.
Berzovia în lumina arheologiei
Primele săpături arheologice neștiințifice la ruinele marelui castru roman de la Berzovia s-au făcut la sfârșitul secolului al XVIII-lea și au fost publicate într-o revistă la Bratislava (… Ungarisches Magazin), de către Hoffinger. În urma acestor săpături au fost scoase la iveală praetoriumul, caldariumul, precum și țevile apeductelor și canalele.
În aceeași perioadă, von Braun a făcut o ridicare topografică a antichităților de la Berzovia, publicată în aceeași revistă.
La începutul secolului al XIX-lea, cărturarul timișorean Sigismund Ormos este primul care introduce în literatura științifică arheologică castrul roman de la Berzovia, publicând și planul acestuia după o hartă din 1803.
În anul 1856, funcționarul Ștefan Ionescu întreprinde alte săpături, în perioada când satul Jidovin era mutat chiar pe castrul roman.
În anul 1866, au fost scoase la iveală, pe lângă cărămizi cu inscripția Legiunilor IV Flavia Felix și a XIII-a Gemina, diferite obiecte de gospodărie și bani din perioada împăraților Vespasian, Traian și Commodus.
În anul 1882, Kart Torma, arheolog transilvănean, parcurge drumul roman de la Banatca Palanca până la Tibiscum, identificând și locul castrului Berzobis.
Între 1882–1886, cunoscutul umanist și cercetător Vincențiu Babeș și arhitectul Adrian Diaconovici întreprind săpături diletante la Berzovia cu fondurile Academiei Române, iar în 1899 Vincențiu Babeș prezintă Academiei Române raportul final al cercetărilor.
Numărul cercetărilor asupra Berzoviei se înmulțește spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Astfel, directorul muzeului din Deva, Gabor Teglas, publică un studiu despre o statueta romană din bronz descoperită la Berzovia.
În 1923, în revista muzeului din Timișoara Gemina, profesorul lugojean Traian Simu a publicat o lucrare cu titlul „Drumuri și cetăți romane în Banat”, în care a semnalat și antichitățile descoperite la Berzovia.
În 1929, inginerul Adam Cucu a adus de la Berzovia la Muzeul din Timișoara mai multe cărămizi romane ce purtau inscripția Legiunii III Flavia Felix, semnalând și urme ale unor gospodării (Iosif Știopu, ce locuia în localitatea Berzovia la numărul 337) pe temeliile unor construcții romane.
Informații despre Berzovia sunt oferite și de istoricul I. Lotreanu în lucrarea „Monografia Banatului” și de Ioachim Miloia, între 1936–1937.
Între 1960–1964, profesorul Marius Moga, împreună cu profesorul reșițean Octavian Răuț, au întreprins primele săpături arheologice la Berzovia, constituind la Reșița un fond de obiecte muzeale pentru muzeul deschis în 1962.
În perioada 1965–1968 au fost întreprinse cercetări arheologice conduse de profesorul Dumitru Protase, reluate apoi de M. Moga și F. Medeleț și continuate în 1972. Cercetările arheologice au fost reluate în 1998–1999 sub conducerea lui F. Medeleț, O. Bozu, A. Fluture, continuând până în prezent.
Conform lui Virgil Birou, care în lucrarea sa „Oameni și locuri din Banat” nu uită să amintească și Berzovia, „edificiile aveau aceeași împărțire ca și cele din Pompei, cu peristiluri, cu caldarium și frigidarium, cu tot confortul unei civilizații avansate”. S-a dezgropat vatra orașului, coridoare, bolți, fundații, scări, apeducte și canalizări, temple și vile, ustensile de fier și vase de pământ, găsindu-se chiar și închisoarea.
Perioada antică
Perioada dinaintea castrului roman
Virgil Birou a afirmat că „multă cerneală s-a vărsat pentru a stabili dacă străvechiul Bersobis datează numai din timpurile invaziei romanilor în Dacia sau originea lui se pierde în negura timpurilor dacice sau agatârșe”. Arheologii și istoricii au afirmat că faza a II-a a culturii Tisa este atestată și în Banat, iar în straturile de cultură materială aparținând neoliticului târziu s-au descoperit o serie de forme ceramice deosebite de cele cunoscute din alte așezări. Așadar, numeroasele stațiuni arheologice, bogate în urme, printre care amintim și Berzovia, sunt mărturii ce dovedesc că „sfârșitul neoliticului nu s-a produs în condițiile dispariției populației de pe teritoriul în care a evoluat Vinča–Turdaș”.
La fel ca și în numeroase așezări din județul Caraș-Severin, și la Berzovia cercetările arheologice au scos la iveală urme și așezări din prima epocă a fierului.
În vatra satului, cele mai vechi urme descoperite sunt câteva fragmente ceramice neolitice, aparținând neoliticului timpuriu și târziu. S-au semnalat, de asemenea, urmele unor așezări din prima epocă a fierului, atât la Berzovia, cât și la Fizeș, sat aparținător comunei, dovedind larga difuziune a culturilor aparținând acestei perioade, când se pun bazele viitoarei civilizații daco-getice.
Dovezi materiale despre existența unor așezări daco-getice, datând dinainte de cucerirea romană, au ieșit la iveală atât la Berzovia, cât și la Fizeș; printre materialele arheologice găsite se numără fragmente ceramice aparținând unor vase lucrate cu mâna sau la roată (obișnuita ceașcă dacică – cățuia – frecventă în toate așezările cunoscute de pe teritoriul României).
De asemenea, s-a descoperit încă din secolul trecut un coif din bronz, de tip greco-iliric, păstrat până după al Doilea Război Mondial într-o colecție particulară, specialiștii considerând că a aparținut unei căpetenii locale daco-getice. Astăzi este păstrat la muzeul din Reșița.
În hotarul comunei a fost descoperită o cantitate însemnată de zgură de fier, provenind de la cuptoarele dacice. Materia primă folosită de daci, ale căror urme s-au descoperit și la Ramna și Bocșa, era obținută fie prin exploatarea minereurilor de fier existente în zona apropiată (Ocna de Fier, Dognecea), fie din „pungile” de minereu de fier aluvionar, care, în epoca respectivă, existau chiar în hotarul așezărilor.
Unele surse vorbesc despre existența, în anul 102, a unei cetăți dacice (din zidurile căreia a rămas doar fundația), din pământ și lemn, pe teritoriul comunei, care purta denumirea de Cetatea Doca și a fost cucerită de către împăratul Traian în primul război daco-roman.
După cucerirea Daciei de către romani, în urma celui de-al doilea război daco-roman din 105–106, cetatea a fost distrusă, iar pe ruinele ei s-a construit un castru de mari dimensiuni, ce se întindea pe o suprafață de 20 ha; în jurul acestuia a fost construit orașul civil Berzobis. Descoperirea unor fragmente dacice în interiorul castrului și în vecinătate atestă prezența dacilor și în acest castru roman, la fel ca și în celelalte orașe romane.
Castrul roman Berzobis
După anul 106, implantarea stăpânirii în Banat este asigurată de două salbe de castre, care, începând de la Dunăre, se înșiră pe marginea dealurilor vestice și pe culoarul Timiș–Cerna, instituind controlul atât asupra zonei de câmpie, cât și asupra celei montane. Aceste castre au constituit linia exterioară de apărare în Banat.
Încheierea războaielor care au dus la cucerirea Daciei de către romani (101–102, 105–106) a marcat începutul unei noi perioade din istoria societății de pe teritoriul țării, care a condus la intensificarea vieții economice și ridicarea culturii materiale și spirituale.
Pe vechile vetre băștinașe au apărut orașe noi. Izvoarele literare antice, mărturiile epigrafice și numismatice, urmele romane prezente până azi în numeroase locuri, corelate cu rezultatele unor cercetări sistematice, întreprinse începând din anii 1960–1961 în numeroase localități din județul Caraș-Severin, printre care și Berzovia, dovedesc că teritoriul județului a făcut parte din provincia Dacia Romană, prezentând toate semnele înfloririi unei civilizații înaintate.
Există suficiente dovezi care demonstrează că, în apropierea vechilor așezări dacice, cum este și Berzovia, au fost întemeiate noi așezări romane, au fost ridicate clădiri impunătoare din piatră și cărămidă, s-au așezat monumente cioplite din piatră sau marmură, numeroasele inscripții în limba latină dovedind o relativă răspândire a scrisului.
Așezarea romană de la Berzovia era un castru de legiune, fortificat cu val de pământ și șanțuri, având dimensiunile de 490 m × 410 m. Conform arheologului Alexandru Fluture, acesta a fost primul mare castru ridicat de armata romană în primul război de cucerire a Daciei.
Astfel, castrul Berzobis, trecut în vechime pe hărțile Imperiului Roman, se află în vatra satului. Construcția militară a fost până în anul 119 d.Hr. garnizoana Legiunii a IV-a Flavia Felix.
Castrul Legiunii a IV-a Flavia Felix, așezarea civilă romană și o bună parte din vestigiile daco-romane datate în sec. II–IV, atât din intravilanul, cât și din extravilanul comunei, sunt situate pe malul stâng al râului Bârzava, la poalele Munților Dognecei, subdiviziunea piemontană Areniș, la contactul cu Câmpia de Vest a Banatului.
Castrul avea un val de pământ și palisade, iar unele clădiri de interior, între care și principia, aveau ziduri de piatră.
Cercetările au confirmat faptul că acest castru a fost ridicat în anul 101, în primul război daco-roman, și a fost sediul Legiunii a IV-a Flavia Felix, care a staționat aici până în 118–119.
Fiecare legiune era o armată în miniatură, formată din circa 5.600 de oameni, cetățeni romani, care îndeplineau un stagiu militar de până la 25 de ani. Legiunea a IV-a Flavia Felix a rămas cantonată la Berzobis aproape 20 de ani, până după terminarea domniei împăratului Traian.
Istoricul localității după plecarea unității Flavia Felix, în anul 119, nu este foarte clar. Săpăturile arheologice au mai scos la iveală și trei villae rusticae la Berzovia și una la Ramna, fiind mărturie a căii prin care romanitatea a pătruns în Banat.
Descoperiri ale prezenței daco-romanilor la Berzovia nu s-au făcut însă doar în vatra satului, ci și pe șoseaua spre Gherteniș, pe malul pârâului Fizeș, în pădurea Văiegoasa, în zona cantonului, pe drumul de țară spre Șoșdea, în partea de hotar denumită La Colibi.
În hotarul Berzoviei s-au găsit numeroase monede, dintre care important este tezaurul monetar de dinari republicani romani, folosiți de daci în secolele I–II î.Hr., iar în interiorul castrului s-au găsit monede romane de la împărații Tiberius, Nero, Vespasian, Titus, Domițian și Traian, precum și din secolul al III-lea. Ormos Zsigmond, în anul 1871, a publicat detalii despre fondul numismatic.
Alte piese importante descoperite sunt: o sabie romană de tip Pompei, denumită gladius, care a fost folosită în secolele I și II (în prezent se păstrează la Muzeul Banatului din Timișoara); un coif roman; un opaiț roman; fibule; pandantive; fragmente de armuri; verigi; un vultur roman de bronz; o pensetă chirurgicală de mare complexitate; un cap de cerb din bronz; urme paleocreștine (un lanț și o candelă).
După ce Dacia a devenit provincie romană, castrul a devenit municipiu, iar fortăreața Berzobis a luat un avânt puternic. Acest lucru se datora în mare parte poziției sale pe drumul care ducea de la Arcidava (Vărădia) la Tibiscum. Acest drum roman era denumit de localnici „Ierina” și era lat de doi stânjeni. Se întindea până la umplutura castrului, trecând peste porțiunea de hotar a Berzoviei, denumită azi Valea Popii.
Un alt element favorabil era poziția geografică, Berzobis fiind așezat la contactul dealurilor cu câmpia. Acesta era, în plus, și un punct strategic și cunoscut centru comercial și agricol, lucru dovedit de uneltele agricole – pluguri și săpăligi romane – descoperite în hotarul comunei. Drumul era cunoscut și pentru comerțul pe care îl făceau etruscii, supuși de romani, care făceau schimb cu băștinașii de pe aceste meleaguri, dându-le la schimb robi, diferite produse naturale, obiecte de bronz etc., primind de la daci miere, ceară, grâu, brânză, piei de animale, sare, aramă și aur.
La înflorirea comercială a orașului Berzobis a contribuit și dorința de îmbogățire a negustorilor veniți odată cu armata romană. S-au construit vile luxoase, cu încălzire centrală, temple închinate zeilor și băi publice. Din minele aflate în dealurile Bocșei se extrăgea minereu de fier, care era prelucrat în numeroasele cuptoare ale căror urme se află peste tot în jurul Berzoviei. Tot din aceste părți se aducea și aurul, care contribuia la îmbogățirea rapidă a cuceritorilor romani. Despre activitatea metalurgică din această zonă de după anul 277 vorbesc numeroasele cuptoare descoperite la hotarul Berzoviei spre Gherțeniș.
În acea perioadă, viața populației dacice era dificilă. Poporul dac, care își avea rădăcinile pe aceste meleaguri încă din perioada neolitică, nu a primit de bunăvoie stăpânirea romană. La apropierea armatei romane, focurile aprinse pe Cula Vârșețului și Dealul Chilii, de la Vărădia, au vestit până departe lupta. Dacii de la Berzobis au luptat și ei cu vitejie împotriva romanilor, dar numărul copleșitor de mare, disciplina și forța armatei romane au dus, în final, la înfrângerea acestora. În ciuda umilințelor și asupririi la care au fost supuși, dacii s-au menținut pe aceste teritorii; doveditoare în acest sens este descoperirea, la Ramna, a unui cuptor în care se afla numai ceramică dacică.
Rămânând pe meleagurile lor, dacii se vor revolta de câte ori vor putea împotriva exploatării, fapt atestat de cele trei nivele de ardere, groase uneori de peste jumătate de metru.
Datorită luptei poporului dac, desfășurată în interiorul provinciei, și a atacurilor popoarelor migratoare din exterior, după 165 de ani de stăpânire, împăratul Aurelian, în anul 277, a decis retragerea administrației și armatei din Dacia la sud de Dunăre.
În ciuda acestei retrageri, populația daco-romană formată în timpul stăpânirii a rămas pe loc, teritoriul Banatului rămânând un puternic cap de pod al Imperiului Roman, la nord de Dunăre. Numeroasele descoperiri epigrafice atestă folosirea curentă a limbii latine de către locuitori, precum și avântul pe care l-au înregistrat așezările populației daco-romane, așa cum s-a constatat și la Berzovia.
Berzovia în perioada medievală
După părăsirea Daciei de către administrația romană au urmat vremuri tulburi, ce au durat mai bine de 1.000 de ani. Berzovia, ca și alte așezări din țara noastră, a intrat în anonimat. Odată cu modificarea condițiilor de trai au apărut și noile orânduiri feudale.
În epoca medievală, localitatea nu a mai păstrat numele de Berzobis, după denumirea vechiului castru roman, ci, în prima atestare documentară din această perioadă, apare cu numele de Jidovini. Aceasta este menționată în anul 1366, cu ocazia întocmirii unei diplome redactate la Semlac de către regele maghiar Ludovic cel Mare. Prin acea diplomă, regele donează cetatea Jidovini lui Benedek Neem. În ceea ce privește cele două sate aparținătoare comunei, primul a fost menționat Fizeș, în anul 1329, iar Ghertenișul este atestat documentar pentru prima oară în anul 1380, când apare cu numele de Ghertianos, cu ocazia unui proces între Csep István și soția nobilului Himfy Petru.
Mai târziu, aceeași localitate a apărut cu numele de Zsidovin, în notițele lui Marsigli din 1690–1700. Cu toate acestea, într-un decret al lui Ladislau al V-lea, din 23 noiembrie 1457, este amintit districtul Berzava (Borzafo). Acestuia și altor 7 districte (Lugoj, Sebeș, Mehadia, Almaș, Caraș, Comiat și Ilidia), regele le-a promis mai multe privilegii.
Tot la sfârșitul secolului al XVII-lea, localitatea apare sub un alt nume, cel de Sidovina, în anul 1699, și este domeniul fiscului regal, cneazul de aici depunând mărturie despre meritele lui Petru Măcicaș. Apoi, în conscripția din 1717 apare satul Schidovina, cu 57 de case, aparținând districtului Vârșeț. Localitatea Jidovini mai este amintită și în lucrarea de doctorat în medicină și chirurgie a lui Papp Francisc, din 1932, intitulată „Descrierea ciumei 1738–1740 în Banat”, lucrare în care localitatea făcea parte dintre cele trei sate contaminate cu ciumă (Comorâște, Cacova și Jidovini).
În anul 1796, administrația de la Viena a dispus regularizarea satului. Această regularizare însemna sistematizare, dar pe atunci, în politica guvernului austriac, regularizarea era folosită ca un mijloc coercitiv de gradul al II-lea, aplicat românilor bănățeni. Procedura presupunea mutarea satului din locul originar într-un alt loc stabilit de stăpânire, din motive „urbanistice și de siguranță a locuitorilor”. Sătenii, fiind iubitori de glie, au rămas pe loc. După o presiune mai energică asupra lor din partea guvernului austriac, regularizarea începea abia în 1803.
Mutarea vetrei satului a fost dorită de autoritățile austro-maghiare tocmai pentru distrugerea ruinelor castrului roman, care erau urme evidente ale continuității daco-romane pe aceste meleaguri. În anul 1873, zidurile castrului sunt aruncate în aer, cu praf de pușcă, de către un antreprenor din Bocșa, pe nume Blachenti, iar piatra obținută era vândută cu 6 florini un stânjen cub.
Localitatea Berzovia nu a fost de la început așezată pe vatra actuală. Bătrânii își amintesc de la înaintașii lor că satul se afla, înainte de 1800, în dreapta și stânga șoselei Timișoara–Reșița, în apropiere de hotarul cu satul Gherteniș și dincolo de calea ferată, lângă râpa denumită Valea Almăjenilor; dovadă în acest sens este crucea de piatră ridicată lângă calea ferată Timișoara–Reșița, în apropierea cantonului, care poartă următoarea inscripție: „Această sfântă cruce s-a ridicat în locul bisericii ruinate 1882 cu spesele maistrului și familiei sale din Bocșa Roșie A.D. George Popovici din Bocșa Montană, cu ajutorul lui Gruia Șestu …”. Satul și-a fixat actuala vatră abia după 1800, iar în 1882 s-a construit noua biserică. O altă mărturie o constituie o piatră funerară de lângă crucea amplasată pe locul vechii biserici, unde se crede că ar fi fost înmormântat un preot.
În secolul al XVIII-lea, până în primul deceniu al secolului al XIX-lea, localitatea a aparținut districtului Vârșeț; după acea dată a trecut în jurisdicția Ceacovei. Înaintea revoluției din anul 1848, comuna a fost consemnată ca având locuitori certăreți, deoarece, cu ocazia alegerii primarului din septembrie 1848, au avut loc tulburări, populația românească băștinașă din aceste locuri neavând aceleași drepturi ca și celelalte naționalități.
Berzovia după 1848
După acele frământări, localitatea a avut parte de o creștere social-economică și culturală continuă. După ridicarea bisericii ortodoxe în 1812, în anul 1880 a fost construită clădirea Sfatului Popular (Primăria), în 1886 s-a construit gara, iar din 1908 s-a dat în folosință linia ferată Berzovia–Oravița. Școala a devenit școală confesională, iar în anul 1910 s-a deschis școala maghiară de stat.
Sub influența mișcărilor revoluționare din noiembrie 1918, oamenii săraci din Berzovia au trecut la împărțirea bunurilor ce aparțineau moșierilor din localitate. Revolta a fost înăbușită cu forța armată, iar pentru înspăimântarea populației, țăranul Stângu Achim a fost împușcat în fața primăriei, în prezența cetățenilor comunei, adunați cu forța.
În secolul al XX-lea, plin de convulsii sociale, este cunoscută activitatea preotului Alexandru (Șandru) Ogârlaci, întemnițat de către autoritățile austro-ungare, deportat și trimis în lagăr în anii Primului Război Mondial. „Acest vrednic slujitor al Bisericii a fost unul dintre promotorii unirii cu patria-mamă a Banatului”, menționat fiind și pe lista participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918.
După acest eveniment a urmat o perioadă de liniște, până la scandalul produs de alegerile măsluite din 1946, ce a degenerat într-un adevărat război cu împușcături, înăbușit de autoritățile comuniste.
După ce s-a dezvoltat economic în perioada comunistă, prin înființarea mai multor întreprinderi agro-industriale și înmulțirea locurilor de muncă, în perioada de după revoluția din decembrie 1989 comuna a intrat în declin din punct de vedere social-economic, prin desființarea acestor întreprinderi și creșterea numărului de șomeri. Comerțul a fost preluat de mai multe societăți comerciale și asociații familiale, iar pe plan agrar, în urma desființării CAP-ului, s-a format Asociația Agricolă „Frăția”, care a avut 107 asociați, dispunând de o suprafață de 500 ha. După câțiva ani, aceasta s-a desființat. Ca urmare a declinului social-economic, numeroase familii au ales munca în străinătate, iar persoane de alte naționalități au ales să părăsească definitiv comuna.
În ultima decadă, localitatea cunoaște o perioadă de revigorare: s-au înființat două abatoare, s-a asfaltat drumul comunal, s-au renovat o serie de clădiri; în anul 2004, printr-un proiect SAPARD, s-a introdus alimentarea cu apă în sistem centralizat, iar istoria glorioasă a comunei a fost reabilitată moral.
În anul 2007, pentru prima oară la Berzovia, a fost sfințită biserica ortodoxă, eveniment la care au luat parte numeroase oficialități.
Nume sub care a fost cunoscută localitatea Berzovia:
- Berzobis
- Jidovini (1366)
- Berzava (Borzafo) – 1457
- Szidovini (1690)
- Sidovina (1699)
- Schidovina (1717)
- Berzovia
